Clarity of a vision: this is not good-bye

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc, 

Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc; 

Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte, 

Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde; 

Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire: 

Noi suntem prieteni sau asta-i iubire? 

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt 

Să fac chipul tău să-mi revină în gând; 

Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu 

Acest chip este-aproape de cugetul meu 

Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire: 

Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire? 

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum 

Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun; 

Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale, 

Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale; 

Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire: 

Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

... ... ...

(Adam Mickiewicz - Îndoiala)

Mă desfac bucăți. Oglinda care ar fi putut să arate adevărata natură a sufletului meu zace sfărâmată, căci nu știa să arate ce sunt eu. Probabil că sunt înger și diavol deopotrivă!

A sparge barierele unei alte minți te poate înnebuni. De fapt, cel mai periculos loc din lume unde ai putea să te afli, este mintea unei alte persoane! Iar când într-o altă minte vezi reflecții pe care le știi că sunt (sau ar putea fi) și ale tale, te întrebi dacă nu cumva jocul se joacă invers, dacă nu cumva barierele sfărâmate sunt cele ale propriei tale minți, care se revarsă și începe să îmbrace în forme predefinite lumea din jur!

Nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin; poate că îmi lipsește experiența factuală, dar în mintea mea le-am făcut (comis) pe toate.

Indiferent de ce vei spune tu, între noi s-a interpus o răceală (și nu este de la iarna de afară). Sunt eu cel care se îndepărtează sau ești tu cel care mă lasă să alunec(?), sau poate chiar asta urmărești, să mă arunci peste balustradă? Indiferent de ce aș fi ales sau aș fi spus, cred că tot te-aș fi determinat să te închizi la un moment dat!

Este posibil ca așa-zisa iubire (sau ce definim noi prin acest concept) să se poată consuma(termina, epuiza?) vreodată? Poate că sunt eu problema, cu setea mea de sensuri, cu mintea mea sfidătoare, cu inima mea îndoielnică! Poate că mă agăț prea mult de umbre din trecut, poate că încerc să justific prea multe prin niște șabloane înguste (ale minții și experienței mele, mult prea sărace). Poate de aceea declarațiile nu reușesc să mă mai convingă!

Ezit să mă exprim direct de teamă că reacția s-ar concretiza într-o tăcere, o închidere și mai profundă din partea ta. Nu pot să cred însă că lucruri care pe mine mă tulbură pe un altul (în speță pe tine) l-ar lăsa rece!

M-ai întrebat unde-i jurnalul, și am spus scurt, „aici” - bătându-mi cu indexul, fruntea! De ce nu mai scriu? Pentru că mă tem de același lucru de care te temi (sau cred că te temi) și tu: că nu voi fi înțeles, că ai să răstălmăcești totul, iar eu apoi am să regret că m-am deschis. De multe ori credem că putem face față confesiunilor scandaloase ale unei alte persoane. Nu însă și atunci când suntem subiectul lor, iar avalanșa lor ne mătură, ne rupe, ne contorsionează. Crezi că ai putea face față unui val de sinceritate crudă? Vei fi tu în stare să deosebești îngerul de demonul din mine? Cum vei știi tu cine te înalță și cine te izbește (și Lucifer, chiar dacă este un înger căzut, este totuși o ființă de lumină). Vei mai putea să mă privești ca pe un iubit și nu ca pe o curvă? Sinceritatea mea necenzurată va fi ca o lamă, crezi că ai puterea să vindeci atât de repede? Crezi că ai putea să nu iei totul personal și să nu transformi totul într-o vendetta - pe principiul ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte?

Eu am crezut că pot, dar nu am putut - m-am sfărâmat, dar am adunat cioburile, le-am lipit iar și iar și iar cerând același lucru mereu: sinceritate, deschidere.

Fără să te menajez, nu vreau nici să te atac - sau cel puțin nu vreau să vezi vorbele mele ca pe un atac la persoana ta, nici chiar în momentele în care voi contrazice tot ce te-am lăsat sau te-am făcut să crezi despre mine. În felul meu ciudat și strâmb eu te iubesc - chiar și atunci când voi declara că iubirea asta pentru mine e venin. Poți tu să mă privești cu aceiași ochii când voi spune adevărul, pe care poate că l-am ascuns, sau poate l-am distorsionat, sau chiar negat?

... ... ...

În ultima perioadă în discuțiile noastre răzbate, ca un laitmotiv, ideea de diversitate (cum ai numit-o tu) (= un fel de relație deschisă, libertatea de a avea mai mulți parteneri, ocazionali (?))

Îmi spune de la o vreme, că după un timp apare nevoia de a mai încerca și altceva (= de a o mai face și cu altcineva). O aventură de o noapte, din când în când? Probabil că da!

Nu știu încă cum să mă raportez - o dată pentru totdeauna - la această idee, și la ceea ce ar putea decurge din ambele variante între care pot alege. Dacă zic „NU!”, dacă aleg să mă opun, să nu mă complac în această situație, mă gândesc că asta nu va exclude niciodată în totalitate, posibilitatea ca A să o facă cu altul la un moment dat, chiar fără știința mea. Dacă în schimb aleg compromisul și zic „OK! Fie! Din când în când, dar cu preaviz (= adică să știu din timp, ce, unde, când și cu cine!)” mi se pare iar o situație ciudată, care va schimba profund lucrurile între noi. Nu spun că ar fi ceva rău - o schimbare în sine întotdeauna aduce ceva bun, dar...

Problema care se pune, nu este atât de a înțelege, cât de a accepta. Înțeleg (?) - oarecum - nevoia de diversitate; sunt momente când simt că sunt prea puțin(e) din ceea ce A își dorește, că sunt lucruri și chestiuni în care nu pot lăsa de la mine, peste care nu pot trece și îl lipsesc pe A de lucruri și expereințe pe care el le dorește, dar eu nu. A fi cu cineva, a fi împreună nu ar trebui să se conjuge cu exclusivismul, adică suntem totuși indivizi autonomi și independeți, și uneori pur și simplu nu putem face absolut totul împreună. Teama mea este însă să nu se piardă măsura acestei independențe, iar când spun asta nu mă refer strict doar la A, cât și la mine - senzația de libertate îi ia ușor mințile oricui!

Mă întreb în astfel de circumstanțe, de ce A. nu a plecat, de ce a stat cu/lângă mine? El spune că mă iubește - și îl cred, doar că uneori îl simt mult prea închis - ca și când ceva se mai petrece în sufletul lui, lucruri/gânduri pe care se teme să mi le spună, ca nu cumva să... mă rănească(?). Spun toate astea pentru că știu cazul meu - cum procedez eu!

Stau și mă gândesc - deși este evident că asta este - dacă nevoia de diversitate, nu ascunde dorința lui de sex cu alți tipi. Însă probabil că se teme să îmi spună asta exlpicit, direct. Îl văd uneori cum privirea îi alunecă după diverși indivizi, iar când privirile (a mea și a lui se întâlnesc) surâde, iar eu ridic din sprânceană sau îmi dau ochii peste cap, tăcând în continuare și devenindu-i complice la aceste mici trădări. Ce altceva aș putea să fac? Îmi spun că orice aș spune/face ar fi de fapt o exagerare din  partea mea. A recunsocut chiar că dacă ar avea posibilitatea, cu unii chiar s-ar lansa într-o aventură (sex de-o noapte), dar că s-ar întoarce de fiecare dată la mine. Deci înțeleg, diversitatea, dar cum să o accept?

Cred că l-am discreditat suficient pe A. De partea cealaltă a baricadei (la mine adică) nu este mai multă lumină. Cu astfel de propuneri A. m-a făcut cumva să fantazez, în direcții în care probabil nu ar fi trebuit să o fac - cu atât mai mult cu cât mă dau atât de „puritan”. 

Este posibil să mă fi contaminat cu această dorință de a diversifica și eu?

Când îl văd uitându-se după alții pe stradă, îmi spun că nu are cum să nu mă cuprindă o stare de gelozie, dar asta nu înseamnă că nu pot să recunsoc că într-adevăr tipii respectivi arată (fizic/estetic) mult mai bine decât mine, ceea ce este suficient pentru o relație de-o noapte.

A. nu îmi semanlizează niciodată - verbal - când îi place vreunul, dar îmi dau seama, iar asta nu a făcut decât ca în ultima vreme să îmi tragă un semnal de alarmă - nu numai A este cel care se uită după băieți, fără să conștientizez chiar și eu am făcut-o și o fac - chiar dacă neg și am negat-o mereu.

În umbra acestui motiv recurent în discuțiile noastre - al diversității partenerilor - am început oarecum să jubilez la gândul de a o face și eu cu altcineva. Momentan știu că nu aș fi în stare să calc strâmb în afara relație, cel puțin nu încă, cel puțin nu pentru mult timp de acum înainte. Ceea ce mă face să cad pe gânduri este faptul că știu că dacă acum totul este doar o fantezie imaginară, mai devreme sau mai târziu comportamentul în sine se va manifesta și în plan concret.

Este deci doar o chestiune de timp până când eu sau A vom da frâu liber acestui gen de fantezii? Nu este vorba de care pe care, căci probabil unul îl va trage și pe celălalt după el, doar că atunci vom fi puși în fața unei alegeri care va schimba iremediabil statutul și statusul relației noastre. De fapt chiar și acum la nivel de discuții el o modifică.

Poți să mai zici că ai o relație, când fiecare din cei doi parteneri, din când în când se fute cu altul? Poți să mai spui că iubești pe cineva, când tu te duci și te culci (chiar și cu acordul celuilalt) cu un altul, când ai fi putut să o faci cu cel pe care spui că-l iubești, că îți este partener și cu care ai o relație?

Poate câ undeva pe parcursul devenirii noastre, între mine și A ori s-a pierdut încrederea, ori au intervenit diverse suspiciuni, tocmai ca urmare a unor astfel de întrebări care temporar par irezorvabile? Probabil că fiecare din noi crede despre celălalt că are gânduri ascunse, neîmpărtașite, de teama că va fi greșit înțeles.

Cum am spus problema nu este de înțelegere cât mai degrabă de acceptare a faptului că fiind într-o relație pot gândi astfel de lucruri și că, mai mult chiar decât de doar a gândi, m-aș putea deda la așa ceva!

Apoi când auzi atâtea povești, și când te uiți la tine însuți, și știi ce gândești, cum să nu te întrebi dacă nu cumva și iubitul tău nu se gândește la fel?

O soluție aparentă ar fi compromisul - adică ceva de genul: „ noi doi suntem împreună, doar că uneori o să mă duc, o să ies și poate chiar o să mă fut cu altul (și tu ești liber să faci la fel dacă asta simți, dar nu în semn de răzbunare), iar când am să îți spun asta, nu ar trebui să te superi, nici să mă tratezi cu răceală, să mă ignori, să nu-mi vorbești sau să faci vreo criză de gelozie!”

Cum se încadrează iubirea într-un astfel de compromis? Poți să iubești pe unul, dar din când în când să te fuți cu altul, iar acest altul fiind mereu altul sau nu? Nu știu dacă să spun că cu o oarece jenă, în mintea mea, se conturează timid răspunsul că „Da, s-ar putea!” Și atunci revin din nou cu întrebarea cum încadrez iubirea în acest model de relație? Sau poate că greșesc undeva? 

De ce trebuie să fie mereu vorba de iubire? Nu cumva supraapreciem și exagerăm rolul și statutul acestui sentiment? Până la urmă iubirea nu ține nici de foame, nici de cald, și nici nu se moare din lipsă ei! Nu vreau să par cinic, dar poate că în împrejurările în care nu mai știm ce este iubirea, poate că ar trebui să ne limităm la ... la ce? La ...prietenie(?)? În fond alții mai înțelepți ca mine au spus deja că prietenia este din multe puncte de vedere, superioară iubirii.. Și atunci, de ce să ne complacem în ceva ce ne limitează, și ne amărește existența (iar iubirea câteodată poate fi foarte amară) când avem alternative?

Cu astfel de oscilații, nu mai știu pe ce mal stau în această relație. Prin asta nu spun că A. nu mă mai interesează, căci el este de departe cel mai important om din viața mea la momentul actual, doar că din interacțiunile dintre noi se nasc gânduri care îmi induc niște sentimente și impresii contradictorii, mai ales atunci când fanteziile noastre se amestecă, iar eu nu mai pot să discern care, a cui este.

Sunt poate lucruri de care se teme să mi le spună, la fel cum știu că sunt lucruri pe care mă tem să i le spun. Unele gânduri nu sunt incomode când le ținem doar pentru noi, dar parcă ne este jenă cu ele, atunci când le verbalizăm, și nu de puține ori spunem ce gândim, ca singuri să ne dăm apoi replica: „asta a sunat ca naiba; în mintea mea parcă avea alt sens!”

Nu vreau să fiu greșit înțeles: am o relație, și într-un fel sucit și răsucit îl iubesc pe A, dar  sub presiunea unor gânduri, o relație poate deveni asemeni unei zgărzi, al cărei cerc se strânge în jurul gâtului tău.

PS. Până voi reveni eu online, tu vei fi citit și răscitit aceste rânduri, aș vrea să cred că m-ai înțeles și că ai înțeles că așa cum am spus și în titlu - this is not good-bye, not even a break-up!